Posts

dj Copil - Totul e aiurea

Nu vreau sa castig bani

Vreau sa-mi vad de mine, nu de comunitate
Nu vreau sa castig bani, nu vreau sa imi spuna altii ce TREBUIE sa fac
Viata mea este a mea, nu au voie altii sa imi spuna ce sa fac cu viata mea
Ma duc in singuratate, eu ma iubesc
Nu am nevoie sa muncesc si sa imi tot bat joc de mine ani si ani de zile
Nu vreau sa fiu....iubit, nu au altii DREPTUL nici sa ma iubeasca
Nici sa ma urasca
Nu ai voie sa iubesti pe cineva....daca nu te lasa
Ce usor se apropie unii oameni
Cata nesimtire
De parca as fi de pe jos
Aici, pe Terra, nu este suficient respect pentru viata



Libertate


Picture author: https://pixabay.com/photos/sea-wave-ocean-foam-marina-blue-8631493/

N-ai voie sa te atingi de viata mea
Sa-mi spui sa muncesc
Sa-mi dai tu de mancare
Nu sunt fraierul tau
Nu am nici o treaba cu tine



POEZIE dj Copil - Pene din caleidoscop



Flori ce zbor
Zboară, plouă, pene de culori
Pe plajă, construiau o barcă
Câini ce rodeau oase
Făcute în laborator...
Labrador

Insule cu colțuri ascuțite
Dinți ce mușcă lemne uscate
Frunze căzute pe lacuri...pe alocuri
Câinii pilotează bărci ce pot zbura
Petale verzi ale copacilor
Colorează nori și înfloresc în parcuri




Vezi tu vulturul...; de Vasile Alecsandri; recitata de un pitic

AŞTEPTAREA, de Grigore Alexandrescu

Acesta este ceasul… sau cel puţin soseşte,
Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte?
Minuturi fericite sunt oare de pierdut?
Foarte puţine omul în viaţa lui are!
Se auzi un sunet… Să ascult… mi se pare…
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

Noaptea în aste locuri n-are deloc tăcere;
Totul se mişcă, umblă, dar toate sunt părere;
Vântul, umbra mă-nşeală, când cred a o vedea.
Luna aci s-arată, aci iar se ascunde:
Abia câteodată întunecul pătrunde,
Şi norii înainte-i se pun ca o perdea.

Poate că şi ea are o tainică-ntâlnire,
Poate că stăpânită de-asemenea simţire
Păşeşte-nvăluită în umbra unui nor,
Chiar în acele sfere care au ceresc nume,
Poate-amorul domneşte ca aerul în lume:
Cu ce drept omul singur să fie simţitor?

Nu ştiu, dar la atâtea rele nesuferițe,
Ce asupră-mi adesea se par a fi unite,
Singur amorul este izvorul fericit,
Ce fără încetare m-adapă cu uitare,
Ca undele vestite fântânii de mirare
Prin care morţii uită că-n lume au trăit.

Zile nepreţuite ale copilăriei,
Tovarăşi ai vieţii şi fii ai bucuriei!
De mi-ar fi iertat astăzi a-ncepe să trăiesc,
Câte mi-a dat amorul minuturi, ceasuri bune,
La un loc adunate, cu voi să se-mpreune,
Şi din toate o scurtă viaţă să-ntocmesc!

M-aş duce unde zboară atâtea rândunele,
Când viscolul începe, când vin vremile rele;
Pe pasur’le verdeţii ca ele m-aş ivi.
Din loc în loc aş trece în climele străine,
Unde sunt alte stele, şi ceruri mai senine,
Dar iarăşi m-aş întoarce când firea ar zâmbi.

Sătul de mari nimicuri ce nu dau fericirea,
Cătând în viaţă pacea, şi-n pace mulţumirea,
Ca râul fără nume, aş trece neştiut.
Oricât de mic e templul, dar tot îl locuieşte
Acela ce pământul şi cerul stăpâneşte:

Numai pentru-a lui slavă şi omul s-a născut!
morţilor beau uitarea existenţei lor pământene.
Nădăjduiesc într-însul; el poate să-mi arate
Un drum fără primejdii, cărări nesemănate
De asupriri nedrepte, de curse vicleneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Din frunza-ntunecată a pădurii vecine,
Se întinde o umbră… cineva parcă vine…
Părere-nşelătoare, ş-acum mă amăgeşti?
Dar nu, văd o fiinţă… spre mine-naintează…

Să m-arăt… de vederea-mi ea nu se spăimântează:
Un străin pe aicea sfială ar avea.
Ea păşeşte, ia seama… o aud că şopteşte.
Negreşit e femeie… Ce zice? Mă numeşte!
Pieptul, inima-mi bate: aceasta este ea.

Doina, de Vasile Alecsandri

Doina

Doina, doiniță!
De-aș avea o puiculiță,
Cu flori galbene-n cosiță,
Cu flori roșii pe guriță!

De-aș avea o mândrulică
Cu-ochișori de porumbică
Și cu suflet de voinică!

De-aș avea o bălăioară
Naltă, veselă, ușoară,
Ca un pui de căprioară!

Face-m-aș privighetoare
De-aș cânta noaptea-n răcoare
Doina cea dezmierdătoare!

Doina, doinitâ!
De-aș avea o pușculițâ
Și trei gloanţe-n în pungulițâ
Ș-o sorioară de bărdiță!

De-aș avea, pe gândul meu,
Un cal aprig ca un leu,
Negru ca păcatul greu!

De-aș avea vro șapte frați,
Toți ca mine de bărbați
Și pe zmei încălecați!

Face-m-aș un vultur mare,
De-aș cânta ziua, la soare,
Doina cea de răzbunare!

Doina, doiniță!
Și i-aș zice: "Mândruliță,
Mă jur p-astâ cruciulițâ
Să te țin ca un bădiță!"

Și i-aș zice: "Voinicele,
Să te-ntreci cu rândunele
Peste dealuri și vâlcele!"

Și le-aș zice: "Șapte frați,
Faceți cruce și jurați
Vii în veci să nu vă dați!"

Hai, copii, cu voinicie,
Să scăpăm biata moșie
De păgâni și de robie!